Nimic legat de ce va urma nu era plănuit, dar fiindcă s-a terminat sesiunea relativ cu bine iar răceala m-a răpus cu totul, unul dintre simptome îl reprezintă melancolitatea din următoarele paragrafe.
Ce ne face cu adevărat fericiți? Sau, mai bine zis, „cine ne face cu adevărat fericiți?”.
Urmăream zilele trecute un video pe Youtube, de la recomandate, cu o fată simpatică, pasionată de makeup. Pot zice că o urmăream de mai mult timp, poate doi ani sau chiar mai mult, doar că de data asta treceam cu vederea atunci când se întâmpla să încarce un video. Fără niciun motiv, doar că subiectul legat de makeup și beauty nu mai era în sfera mea de interese. Ceva era schimbat la ea, nu mai era deloc la fel. Rareori schița un zâmbet iar intro-ul complet lipsit de entuziasm. Am devenit îngrijorată, puțin curioasă și am încercat să caut în ultimele ei clipuri, gândindu-mă că poate aflu motivul melancoliei „Poate e o notă proastă.”, „Poate doar are o pasă rea.”, lucruri la care orice om se gândește prima dată, în ansamblu. Aflu, după câteva minute răspunsul și am simțit cum ochii mi se umplu de lacrimi. Am aflat, eventual, că tatăl ei murise răpus de o boală grea, la niciun an de la moartea mamei ei. Cât ghinion să ai, ca persoanele pe care le iubești cel mai mult pe lume să fie luate de lângă tine fără acordul lor? Apoi am înțeles că, oricât de multă faimă sau bani ai avea, sunt inutili dacă nu te poți bucura de ei alături de oameni dragi care să te sprijine și iubească zilnic.
Oamenii sunt precum plantele. Cu cât le oferi mai multă atenție și ai grijă de ei, cu atât vor înflori mai mult. Următoarele zile nu m-am putut gândi la altceva decât la ce mă face pe mine fericită. M-am gândit, mai multe momente într-o zi. Fie că eram în drum spre un prieten drag, fie așteptând-o pe mama să vină de la seriviciu, fie ascultând tonul de apel, așteptându-mi bunicii să raspundă la telefon, fie în autobuz, așteptând cu nerăbdare să cobor la stația în care mă întâlneam cu cineva special.
Fericirea pentru mine, este formată din diminețile din timpul săptămânii, când iau autobuzul spre facultate și-mi întâlnesc colega preferata în autobuz; mai simt fericire când, diminețile în care mă simt complet nemotivată și-mi doresc să rămân în pat și să dorm, decid totuși să mă ridic din pat și-mi văd de departe colegii în fața facultății, zâmbindu-mi cald de îndată ce mă apropii de ei; este formată la fel, din micile călătorii cu familia, ascultând muzică tare la radio; este fie o seară de iarnă, înfrigurată în care pe lângă haine, cealaltă sursă de căldură sunt palmele lui calde, cuprinzându-le pe ale mele, fie o seară de vară când, de la atât de mult mers mă dor picioarele. Fericirea e când, știi că nu sunt 10, 20 sau 100 de persoane care doar te știu, din vedere, ci când știi că sunt 3 care știu totul despre tine, te ajută cu orice ocazie și fericirea ta le poate aduce lor un zâmbet pe buze, pentru că, fericirea e contagioasă. Fericirea (pentru mine) e, bineînțeles, o călătorie într-o țară exotică alături de cineva care nu ar avea nicio problema în a-ți face 300 de poze lângă un copac frumos până iese o poză bună. Fericirea e când primești cadou setul ăla de pensule de la o prietenă dragă care și-a amintit că acum 3 luni erai la ea și ai menționat că ți-ai dori și tu unele la fel. Fericirea e atunci când ești entuziasmat să vezi un bun prieten pe care nu l-ai mai văzut de mult și cu care după câteva vorbe poți observa că nu s-a schimbat. Fericirea se găsește în oameni iar „ce mă fac fericită” de fapt sunt lucrurile de care pot să mă bucur alături de persoanele pe care le iubesc neconditionat.
Așadar, înainte de orice lucru material, azi pune mai mult preț pe persoanele care-ți aduc fericire. Sună-ți bunicii, părinții. Dă-i mesaj unui vechi prieten și vezi cum o mai duce, sărută pe cineva complet pe neașteptate, îmbrățișează mai des, dă un love react pozelor postate de persoane dragi, eventual un comentariu drăguț și fă-ți timp pentru ceea ce contează cu adevărat.
Pupicei!
